Radu Gabrea - Regizor si scenarist roman

Scurt sejur in Paradis

Asocierea paradisului cu suferinta pare o absurditate. Boala, raul, spitalul, operatiile toate sunt, in acceptia obisnuita, asociate cu raul. Dar daca aceasta notiune este relativizata si raul versus binele se definesc reciproc, mereu in asociere si mereu prin comparatie? Daca raul/binele sunt legate, asa cum se intampla de fapt, si de asteptari? Cand, in 1976, in drum de la Heidelberg, unde ma stabilisem dupa un conflict direct cu “Tovarasul…..”, spre Paris, intr-un Citroen orange, prima masina a unui emigrant la numai doua luni dupa obtinerea mult ravnitului “Fuehrerschein”, cuvant compus care in traducerea “obsnuita” inseamna permis de conducere, insa tradus “exact”, cuvant cu cuvant, prin partile sale componente, inseamna “Certificat de Fuehrer” (adica de Conducator, ca Hitler sau Antonescu) dupa ce, adormind la volan am nimerit intr-un stalp de beton si, apoi, scapat cu viata, am ajuns la spitalul din Nancy unde m-am trezit inconjurat de fete minunate si am primit la pranz si seara un pahar de vin rosu, raul accidentului a fost pentru un moment contrariat: in spital era bine! Cand, ca urmare a franei care mi-a salvat viata dar mi-a fracturat colul femural, (din nou aceasta alternativa bine/rau), dupa 30 de ani, artroza generata de accident s-a instalat serios, era rau. Rau si prin faptul ca sfaturile si vorbele cere le auzeam despre posibile interventii pentru remedierea raului, erau prevestitoare de “si mai rau”: spitalele patriei, care intre timp, redevenise Romania, urmarile, insurubari si desurubari perpetue ale protezei prognosticate de neofiti sau oameni trecuti prin experiente nefericite, m-au facut sa aman mereu necesara interventie. Cand, la capatul puterilor raul devenise cert, din nou aceiasi poveste, raul, s-a transformat in bine. In bine, pentru ca, ajuns la exasperare din cauza durerilor, m-am hotarat sa fac acum, mai mult decat necesara interventie. Binele a facut ca exact cand m-am hotarat, in cautarile mele disperate, “unde?” si mai ales “cu cine?”, dupa nenumarate sondaje, prietena si minunata mea colaboratoare, pictorita de costume Svetlana Mihailescu, sa-mi vorbeasca de o clinica “facuta de nemti”, (adica iar nemtii) in Brasov, in care se operase verisoara ei care avea un rau, daca se poate spune asta, mult mai profund si mai serios decat al meu. Svetlana mi-a dat un numar de telefon, al unui oarecare Dr. Balint, “cred ca e ungur” mi-a spus ea, doctor despre care mi-a vorbit in cele mai frumoase cuvinte. Si atunci, la capatul puterilor, am sunat si o voce, era a Doctorului Balint, mi-a dat o intalnire la Spitalul, am inteles atunci doar ICCO, in Brasov, pe Str.Scolii Nr.8. Mi-am luat inima in dinti si am venit. După ce, ca nelocalnic, am strans informatii printre brasovenii intalniti pe drum, am ajuns pe Str. Scolii la Nr.8. De la început, dragoste la prima vedere. Clinica, aflam acum ca se chema corect CLINICCO, avea ceva aparte. In primul rand, nu prea parea spital. Avea o arhitecturaă, as numi-o calda, umana. Caând, dupa oarecare asteptare, am descoperit un anume loc, unde m-am dus singur, am fost sigur: designul usii, chiuveta, toaleta, erau “altfel”. De ajuns ca sa ma faca sa ma gandesc “nemtii raman tot nemti, Domnule!”(Era evident fals, nu era vorba de nici un neamt, dar asta aveam s-o descopar mai tarziu).

Dupa ce am fost incaltat, cu gingasie, de doua Doamne cu niste papuci albastri, peste pantofi, a urmat necesara radiografie. Dupa care l-am intalnit pe Domnul Dr. Balint, in carne si oase. Mi-a agatat radiografia pe peretele de sticla, s-a uitat lung la ea si parea foarte vesel. Ca dupa o victorie personala. “Excelent! Excelent!” a exclamat el. Dupa accidentul suferit, osul s-a vindecat excelent!” si apoi brusc, catre mine: “Cand veniti? O sa va fac un picior fain!”.

Pe scurt, am plecat inapoi la Bucuresti, dupa ce am stabilit impreuna o data: data fatidica: 18 Mai 2010. De la accidentul de la Nancy se implineau exact 33 de ani si 5 luni.

La Bucuresti au început greutatile: “De ce tocmai la Brasov? Stiu eu o clinica extraordinara la Timisoara! La Brasov, cand in Bucuresti ai atatea clinici la dispozitie? Si mai ales, cand ai fost coleg de liceu cu Dr. X, o somitate in domeniu?”

Devenisem insa imun: imi placuse cladirea cu dunga albastra, intre timp ii stiam numele mai exact :CLINICCO, si mai ales, capatasem convingerea ca Dr. Balint ma va face din nou “ficior”. Ceea ce, trebuie sa recunosc, la varsta mea, era mai mult decat tentant.

Si iata si ziua cea mare. Desi pregatit din timp, geamantanul facut cu grija de Victoria, ca pentru o calatorie in strainatate, desi ne propusesem sa fim punctuali, am intarziat vreo 45 minute. Pe coridor l-am întalnit pe Domnul Dr. Balint. Era parca altul... parea mai sever si mi-a reprosat intarzierea. „Ati intarziat”, mi-a spus. „O sa va certe Dna Doctor anestezista”. A spus-o cu un ton care mi-a dat fiori... Anestezista! Imi imaginam o femeie-comisar, ca în filmele sovietice, uriasa, cu o voce groasa și amenintatoare! „Am început rau!”, mi-am zis. Am petrecut restul zilei în asteptare. Victoria, sotia mea, care venise sa ma asiste la operatie, abia mai tarziu a aflat ca nu putea face asta decat din sala de asteptare, era și ea emotionata. De cate ori se deschidea usa, saream amandoi ”Dna Dr. anestezista?” Nu era! Abia după cateva ore bune s-a deschis usa si o fiinta delicata, care inspira liniste si calm a patruns in incapere si, cu o voce domoala, cu accent moldovenesc s-a prezentat: “Doctorita Popa, anestezista.” S-a asezat langa marginea patului si a inceput cu o voce domoala sa-mi spuna o poveste. Povestea era, in fond, nu tocmai poetica... Dar asa cum o povestea Dna. Doctor, parea un basm. Basm in care se auzeau vorbe misterioase... mai ales vorba “epidural” aparea foarte des. Nu am inteles mare lucru, dar parea frumos si cand, la sfarsit, Doamna Doctor m-a intrebat cum as prefera sa fiu anesteziat, sfatuindu-ma cum ar fi cel mai bine, am spus: “Cum credeti Dvs.“. Dupa ce povestitoarea a plecat, Victoria m-a aprobat imediat. Luasem o hotarare corecta. A doua zi dimineata, dupa desteptare, dupa ce mi s-a imbracat un halat ciudat, care avea numai fata, ca o masca mare de carnaval, am fost intins pe o masa cu roti... lumina multa... coridoare albe... am intrat printr-o usa pe care scria “Intrarea interzisa. Bloc operator”. Faptul ca, in ciuda interdictiei, am intrat, mi-a dat, marturisesc, un sentiment de orgoliu satisfacut. Deodata eram cineva... Mai departe... nu mai stiu mare lucru... Povestitoarea din seara de ajun, era acolo, zambea... apoi o usoara intepatura in spate si, atat. M-am trezit intr-o camera mare, cu multe paturi, inconjurat de multe fiinte mici, zambitoare care alergau in jurul meu si la fiecare gest al meu, se apropiau de mine si mai întrebau “Doriti ceva?”.

A mai trecut inca o noapte si alte fiinte minunate, imbracate de data asta in alb, m-au inconjurat, in noua mea resedinta: camera 202. A revenit si Domnul Dr. Balint, care maă privea, cel putin asa paărea, multumit. Aveam senzatia ca nu-l deceptionasem. Sau Dl. Doctor Longhinescu, care, vorbind parca numai in soapta, ma informa calm despre “progresul”, care se pare, devenise partenerul meu. Dupa inca cateva zile minunate, la care am avut bucuria sa impart din norocul meu Domnisoarei Flori, care a reusit intr-o zi, ca prin minune, sa-si cumpere apartamentul care a transformat-o pe ea si familia ei, in brasoveni adevarati. Sau al doamnei Flori, careia i-am dictat “reteta dietei disociate”, care inca mai sper sa aiba efecte miraculoase asupra mea. Au urmat zile minunate, n-o sa ma credeti. Cand in sfarsit, Atilla, trimisul prietenului meu sighisorean a venit să ma ajute “sa ma eliberez”, am vrut să spun la plecare ”La revedere!”. Da! “La revedere!”. Fiindca, aici la CLINICCO, pentru mine, raul devenise bine!

Brasov, 28.05.2010

^sus^