Ca să existe o viziune cât se poate de clară asupra insuficienței cardiace, trebuie să știm că aceasta are mortalitate mai mare decât cancerul. Dacă, din punct de vedere al amenințării morții subite în insuficiența cardiacă, avem instrumente suficient de sigure (defibrilatorul cardiac), din punct de vedere al scăderii forței de pompă a inimii, suntem oarecum dezarmați. Sigur că au mai apărut o serie de medicamente noi care au un impact favorabil pe evoluția pacienților cu insuficiență cardiacă și pe mortalitatea acestora, dar ele nu pot frâna căderea și coborârea, atât a calității vieții, cât și a prognosticului vital.

Acesta este motivul pentru care, de câțiva ani, în asociere cu medicația se practică și implantul unui sistem electronic special care poate avea drept efect creșterea forței inimii sau, cel puțin, păstrarea performanței acesteia un timp îndelungat. Marele avantaj al acestui sistem este că se implantează foarte simplu (este un implant asemănător cu cel al unui stimulator cardiac). În plus, poate să fie aplicat pe o plajă largă de performanță cardiacă, în zona de afectare severă și medie, cu observația că lucrurile nu pot fi remediate dacă pacientul se află în stadiu avansat de insuficiență cardiacă. Altfel spus, este preferabil ca acest sistem să fie aplicat înainte ca performanța cardiacă să scadă sub o anumită valoare. Această valoare este dată de fracția de ejecție determinată ecografic undeva la 20-25%, dar beneficiile sistemului se înscriu până la fracții de ejecție de 40-45%.

În ultimii doi ani și jumătate am implantat mai multe astfel de sisteme. În acest moment avem un lot de 13 pacienți a căror evoluție a fost bună, chiar spectaculoasă în anumite situații. Desigur, au existat și anumite pierderi din acest lot de pacienți, pentru că insuficiența cardiacă nu înseamnă că nu poți să suferi și de patologii conexe. În mod întristător, câțiva pacienți au murit de boli fără legătură cu boala de inimă, alții au murit fără să trebuiască să moară, în acest context de pandemie, în condițiile în care au ajuns prea târziu la spital pentru rezolvarea unor probleme cardiovasculare serioase. Per ansamblu, metoda de modulare a contractilității cardiace dă roade marcante. Așa încât, din acest punct de vedere, am vrea să subliniem și să atragem atenția pacienților în această stare că pot să beneficieze de acest sistem și ar trebui să beneficieze de el până nu e prea târziu.

Suntem în continuare singurii din România care facem aceste implanturi. Deja 13 este un număr mare de pacienți, articolele științifice (sigur, mai vechi) menționează loturi de 5, 7, 10 pacienți. În acest context 13 este o cifră importantă. Dacă o creștem mai departe va fi și mai bine și, realmente, avem mulți pacienți care au evoluat foarte, foarte bine.
Metoda a fost aprobată și în Statele Unite ale Americii anul trecut, motiv pentru care în acest moment cresc spectaculos implanturile din SUA, dar în mod paradoxal ei sunt de abia la început. Am participat în această perioadă la câteva webinarii și chiar m-am simțit oarecum mândru că am pus niște întrebări la care nu au avut răspuns. De exemplu nu au implantat la pacienți cu fibrilație atrială sau cu sisteme de resincronizare cardiacă. Noi am făcut deja acest lucru, în acest moment putând spune că ne situăm într-o poziție mai favorabilă decât medicii care au vorbit acolo și care cu siguranță nu au fost aleși la întâmplare.

Acesta este motivul pentru care am simțit că este util să mai notăm, să mai aducem încă o dată aminte de acest sistem, pentru că aici avem două extreme: o parte dintre pacienți și chiar dintre medici nu știu despre ce este vorba, cealaltă extremă este că vin pacienți (unii dintre ei chiar medici și profesori universitari) suferinzi, dar din păcate vin prea târziu. Dacă ne-am fi întâlnit cu un an, doi înainte cu acești oameni, cu siguranță ar fi beneficiat de acest implant’. – Dr. Sorin Micu, medic primar cardiolog, doctor în științe medicale, șef secție electrofiziologie și dispozitive implantabile.