Un interviu fascinant cu dr. Narcis Filipescu, despre pasiunea pentru chirurgia cardiacă

16 septembrie 2019

”Am plecat în Franța pentru a aprofunda această meserie. Nu am plecat pentru bani, nu m-am gândit niciodată la acest lucru. Ba din contră, aș spune. Nu am avut în Franța o poziție foarte bănoasă. În schimb, am avut o poziție extraordinară din punct de vedere profesional. Am lucrat în Paris, într-un spital extraordinar, spitalul Saint Joseph, cu oameni pe care îi cunoscusem în România, cum ar fi profesorul Bical pe care l-am întâlnit la Timișoara în timpul rezidențiatului și care mi-a fost îndrumător.

Pot să vă spun că, atunci când l-am cunoscut, viziunea mea asupra chirurgiei s-a schimbat complet.

A fost impresionant când l-am văzut pentru prima dată la Timișoara, operând un pacient coronarian care făcuse un infarct plus toate complicațiile posibile ale infarctului. Adică avea un anevrism de ventricul stâng, avea insuficiență mitrală și avea un defect septal ventricular. Deci era un caz foarte complex și, pe deasupra, îi mai trebuiau și niste by-pass-uri. Iar profesorul Bical a venit și a făcut operația. A făcut cele două by-pass-uri, a reparat valva mitrală, a închis defectul și a făcut anevrismul. Când a început operația, mâinile lui parcă nu se mișcau. Ne uitam cu uimire la acest om atât de calm, atât de liniștit. Opera atât de simplu și în același timp atât de precis, dar cu niște mișcări de credeai ca o să stai două zile acolo, ca să vezi operația. La noi, acea operație ar fi durat o zi înteragă. 6-7 ore să zicem, ca să repari tot ce era acolo. Când ne-am uitat la ceas, omul a intrat în sală la 9 și la ora 12 a terminat totul. Am fost impresionat. Acest medic deja își depășise meseria de chirurg. Era efectiv un artist. A fost pentru prima dată când eu am zis WOW.
Mai departe, în capul meu s-a înfiripat o singură idee. Eu trebuie să ajung la omul acesta. Trebuie să ajung să învăț meserie de la el pentru că era un artist. Și asta am făcut. Am insistat la șefii mei. Până la urmă, după câțiva ani am reușit. Am fost acceptat.
M-am dus în Franța. Vă spun sincer, nici franceză nu știam bine. Deși am făcut franceză vreo 7-8 ani în școală dar nu prea excelam eu la limbi străine. Prima lună să zicem că a fost mai greu, dar vorbind acolo cu oamenii, înveți. E o limbă relativ ușoară.

M-am dus pentru 6 luni, dar venind în contact cu medicina din Franța, cu secția respectivă, cu oamenii de acolo, mi-am dat seama că nu va fi posibil ca șederea mea acolo să fie doar de 6 luni. Mie mi-ar fi fost imposibil să mă desprind de acolo. Și atunci, am făcut ce am crezut eu că e mai bine. Am încercat să mă implic total, să fac cumva ca să nu plec de acolo. Și mi-a ieșit. Pentru că oamenii au văzut efortul meu, m-au întrebat ce vreau să fac și am spus ”Nu vreau să mă întorc, vreau să rămân aici, vreau să stau mai departe cu dumneavoastră pentru că oricum, nu mă așteaptă nimic bun în România.” Am stat 6 ani la Timișoara (rezidențiatul nostru durează 7 ani), iar eu știam că în momentul în care terminam rezidențiatul, eu nu mai aveam job. După 6 ani de facultate, 7 ani de rezidențiat, aș fi fost șomer. Deci nu avea nici un sens să mă întorc.
Așa că am mai rămas și așa, până la urmă, am profesat acolo timp de 5 ani.

Faptul că m-am întors în România a fost o conjunctură favorabilă, în sensul că nu mi-aș fi imaginat că mă voi întoarce așa repede. În capul meu, plecarea aceasta urma să țină măcar vreo 10 ani, deși o parte din mine a vrut tot timpul să se întoarcă. A fost o conjunctură favorabilă că, după acești 5 ani în Franța, auzisem de Clinicco. Era singura clinică la vremea respectivă care făcea chirurgie cardiacă în privat. A fost aici o echipă de chrurgi care la un moment dat a plecat și, cumva, cum se spune, s-au aliniat planetele pentru mine. Acesta a fost momentul în care eu m-am întors. Nu aveam de gând să mă întorc, planul meu era complet altul, dar am trimis un CV aici, deși nu speram neapărat că se va lega ceva și nici nu eram chiar convins că vreau să plec din Franța. Dar am zis…”Hai să o fac și pe-asta”.
Pentru că în toți anii aceștia, deși totul mergea bine și am învățat meseria asta de la cei mai buni, simțeam că lipsea ceva. De fiecare dată când veneam acasă de sărbători îmi era foarte greu. Primele două săptămâni după ce mă întorceam în Franța erau crunte. Îmi lipsea acel ceva, îmi lipseau oamenii, îmi lipseau multe lucruri.

Așadar, am venit la Clinicco la invitația directorului medical de atunci. M-a impresionat spitalul, mai ales curățenia. Spitalul din Franța era un spital occidental. Dar curățenia de la Clinicco m-a impresionat și mai mult. Din unele puncte de vedere, această clinică era peste spitalul din Franța. Țin minte că în timpul vizitei, am ajuns în camera unde infirmierele spală lucruri, curăță. Noi îi spunem salonul ”de murdar”. Și aici, șeful clinicii mi-a spus ”Trage aer in piept și spune ce simți”. Era așa, un miros floral. Atunci mi-a spus ”Ăsta e cel mai murdar loc din spital”.

Un alt lucru care m-a convins să mă întorc a fost această discuție permanentă între cardiologi clinicieni, intervenționiști, electrofiziologi, chirurgi cardiaci, medici ATI. Practic, ne adresăm acelorași pacienți și toate deciziile se iau împreună. Și în Franța era lucrul acesta, pentru că aceasta esența unui ”heart team”, dar acolo ne vedeam mai rar. Poate o dată pe sătămână, o dată la două săptămâni, pe când aici oamenii se vedeau zilnic. Ceea ce mi s-a părut un avantaj enorm. Și asta facem în continuare.

Experiența din Franța a fost extraordinară. Mi-a permis să mă dezvolt ca profesionist și într-adevăr oamenii de acolo și-au pus amprenta asupra mea. Chirurgia mea în momentul acesta este ceea ce am învățat acolo.”